"În chip poetic locuiește omul"

text: Cezar Gheorghe
Observator cultural, nr 750 din 28.11.2014
  „Se vorbeşte pretutindeni, şi pe bună dreptate, de criza de locuinţe. Nu se vorbeşte doar, se şi face  ceva. Se încearcă rezolvarea crizei prin crearea de locuinţe, prin încurajarea construirii de locuinţe, prin planificarea întregului domeniu al construirii. Oricît de dură şi de deprimantă, oricît de dificilă şi de ameninţătoare ar fi lipsa de locuinţe, criza propriu-zisă a locuirii nu constă în primul rînd în lipsa de locuinţe. […] Criza propriu-zisă a locuirii rezidă în faptul că muritorii au să caute neîncetat esenţa locuirii, că ei trebuie mai întîi să înveţe locuirea.“ Nu, acest text nu va fi o digresiune pornind de la Heidegger. Însă am găsit în aceste cuvinte o foarte bună expresie a senzaţiei care a rămas cu mine după ce am văzut cîteva dintre filmele proiectate la Urban Eye Film Festival, un festival cu adevărat inedit pentru spaţiul românesc prin discursul pe care îl promovează şi prin selecţia de filme despre care – trebuie să recunosc – nu m-aş fi aşteptat să îmi placă atît de mult.
Cînd cineva mi-a vorbit pentru prima dată despre conceptul acestui festival, m-am gîndit că voi vedea filme care bombardează spectatorul cu date tehnice şi care sînt destinate în special arhitecţilor şi urbaniştilor. În realitate, viziunile regizorale ale filmelor pun în evidenţă problemele complexe ale locuirii şi modul în care comunitatea şi oamenii se raportează la spaţiul construit. Aceasta este, fără îndoială, una dintre exigenţele filmului lui Benoit Felici,Unfinished Italy. Este vorba despre nenumărate clădiri publice din Italia, a căror construcţie, începută după război, a fost lăsată neterminată fie din lipsă de fonduri, fie dintr-o lipsă totală de interes a celor care deţin puterea. „Este o imagine a Italiei“, spune unul dintre personajele care vorbesc în film. „Am realizat că Sicilia neterminată este probabil cel mai important stil arhitectural italian de la sfîrşitul celui de-Al Doilea Război Mondial.“ Este poate surprinzător să vezi cum o comunitate cu un trecut arhitectural atît de consistent cum a fost Italia Evului Mediu şi a Renaşterii a ales să pună între paranteze interesul pentru arhitectură şi pentru urbanism. Majoritatea secvenţelor din filmul lui Benoit Felici traduce în limbaj cinematografic o poetică a construcţiilor abandonate şi o frumuseţe a spaţiilor dezolante.
Ceea ce surprinde însă, în stilul filmului, este că imaginile sînt foarte plastice, reuşind să evite o privire clişeizată asupra spaţiilor pe care le înfăţişează. Probabil că, dacă aş fi urmărit un film despre destinaţiile turistice populare ale Siciliei, de tipul celor folosite pentru a atrage turiştii, filmul ar fi bifat poate multe dintre locurile comune tipice acestui gen vizual. Acolo unde societatea a eşuat, acolo unde suveranitatea şi gîndirea de Stat au ales să dezerteze, oamenii au deschis spaţiul către transformări din ce în ce mai neaşteptate: case construite pe un pod neterminat, baraje şi stadioane de fotbal redate comunităţilor etc. Neterminarea devine, în acest caz, o adevărată sursă de creativitate, o atitudine estetică critică direcţionată împotriva unei suveranităţi politice care a uitat de oameni. 
„A face să trăiască şi a lăsa să moară“
O voinţă critică asemănătoare cu cea din Unfinished Italy stă şi la baza filmului regizat de Daniel Schwartz şi Markus Kneer –Torre David. Unul dintre cei mai înalţi zgîrie-nori din Caracas (Venezuela), a cărui construcţie a fost de asemenea abandonată de municipalitate, a fost ocupat de 750 de familii rămase fără locuinţă.
Singularitatea situaţiei locuitorilor Turnului David este că în interiorul său a fost creată o adevărată societatea în mijlocul uneia dintre cele mai periculoase favele. Cazul este semnificativ pentru ceea ce Foucault numeşte trecerea de la puterea suverană la bioputere, demonstrînd că cel puţin această parte a lumii (lumea a III-a), este un mare azil. Dacă puterea suverană, cea din perioada feudală, se baza pe principiul „a lăsa să trăiască şi a face să moară“ şi pe tehnologii ale puterii disciplinare centrate pe pedepsele corporale, bioputerea de azi se bazează pe principiul „a face să trăiască şi a lăsa să moară“. Acesta ar fi fost destinul familiilor sărace care locuiesc în Torre David.
Probabil că producţia cinematografică de cea mai mare anvergură a Festivalului a fost Catedralele culturii, la care Wim Wenders a regizat segmentul despre Filarmonica din Berlin şi a fost producător executiv, impunîndu- şi amprenta regizorală şi asupra celorlalte segmente: „Librăria Naţională a Rusiei “, regizat de Michael Glawogger , „Închisoarea Halden“, regizat de Michael Madsen, „Institutul Salk“, regizat de Robert Redford, „Opera din Oslo“, regizat de Magreth Olins, şi Centrul Pompidou, regizat de Karim Aïnouz. Spaţiul nu îmi permite să scriu cronica pe care acest film o merită cu adevărat. Aş avea – deocamdată – cîteva remarci. Poate ideea cea mai ingenioasă a filmului este de a construi o naraţiune în care povestea este spusă din punctul de vedere al construcţiilor arhitecturale. Clădirile vorbesc (la propriu!) despre oamenii care locuiesc în ele şi despre propria lor istorie. Apoi, regizorii au avut intuiţia extraordinară de a compune, prin intermediul mişcării camerei şi montajului cinematografic, o structură ritmică ce ar putea fi suprapusă peste ritmul impus de liniile arhitecturale ale construcţiilor survolate. Cît despre poveştile pe care clădirile le spun, nu-mi rămîne decît să-i dau dreptate lui Martin H.: „În chip poetic locuieşte omul“.
Sper ca Urban Eye Film Festival să aibă o viaţă lungă şi să beneficieze de succesul pe care îl merită. Sălile pline din cele patru zile ale Festivalului anunţă un viitor promiţător.
sursa: http://www.observatorcultural.ro/In-chip-poetic-locuieste-omul*articleID_31120-articles_details.html